Văd , simt şi cred că mă doare . Carnea coaptă-mi de Soare . Blestemat , clepsidră fără nisip , pardon , sunt plictisit . Materie , te urăsc . Cutie ! Visez c-o sărută , o atinge .. şi-o aruncă . El doar o foloseşte , n-o iubeşte . Eu mă lupt şi cred că-mi prieşte . Animalul vestejeşte . Mă împunge mişeleşte . Orbul lui peşte .Două sfere mici , culoare . Alte sfere mari , sfârcuri . Colţuri , canibal .. o linge şi joacă la ţambal . Miresme , salivă şi spermă-npuţită . Viermii cotrobăie maţu-i gros , mititica . Balerina entropiei , blestemul evoluţiei .

   Presărat cu sens , realitate şi iubire totul e frumos . Sclave pentru-n os . Excitarea cu-n baros . Gaura din dos . Lichide , urină , animalul digeră fără de folos . Nu-ţi place , naratorul nu mai tace . Imaginaţie . Destinul plin de tentaţie . Prejudecata naşte reprize de felaţie . Durere , articulaţie . Rimă , aliteraţie . O altă cheie face senzaţie . Dispare .

   Rămas singur într-o cutie , în nicăieri . Sună şi este urât . Ar fi rimat de-aş fi vrut . N-are sens să lupt . Sunt liber , maşină de orgame şi spermatozoizi fără de speranţe . Robot , fără lanţuri . Cutie , fără şanţuri . Discuţii fără de cuvinte . Sensuri şi maţe lipite .. pe verticală . Smoală ! Tunete haotice . Cuvinte periodice . Creionul încă scrie , pe aceeaşi margine de hârtie . Oceanul pluteşte în marea care se zăreşte .. nu ! nu există . Persistă , speranţa . Curcubeu , non-culori , împuţit . Naratorul sictirit . Decupat din armonie , cubul e doar o ironie . Arogant destinat mie . Personajul cel defect . Naratorul e perfect .

Am încetat să mai primesc plicuri cu antrax aşa cum tu ai încetat să mai primeşti pâine cu cianură. „Suntem imuni!” le-am strigat în faţă, ţinându-ne inocenţi de mână. S-au retras frustraţi în găurile lor alb-negru unde schiţează acum alte planuri ca să ne înţepe la noapte.

Însă ce mai contează, atunci când te sperii nu de umbra ta, ci de propriile gânduri? Îţi e frică să prinzi un stilou între trei degete şi să scrii... ne-am modernizat. Acum alergăm tastele, ale căror sclavi suntem. Convenabil. Nu trebui să întreţii o conversaţie, să le schimbi uleiul sau să le serveşti ceai cu biscuiţi.

Noi doar urmărim linia albă de pe şosea, cu ochelari de cai tronându-ne pe nas. Nu-i aşa că te simţi ca împăratul ce defila gol, atunci când îţi şoptesc să te opreşti din mers?

Nu, nu avem timp de basme. Accelerăm în somn, când nu ne putem opri din cădere decât pe perna din care ies fulgii terifiaţi de strigăte.

- Am uitat, da, am uitat... am uitat de somnifer.

Pretexte... fugim din nou, urmărind doar linia albastră acum. Când ne luăm concediu folosim doar băncuţa de pe marginea autostrăzii. Sinistru? Nu... au coşuri de gunoi performante. Dacă le dai să înghită o monedă, îţi spun un banc.

Au venit din nou. Îi aud cum torturează treptele, calcă pe ambalaje, şterg involuntar praful de pe balustradă, scot, pe rând, batiste apretate ca să se cureţe, se încruntă fals, privesc cruciş şi citesc „33” pe uşa mea. Aud cum tremură clanţa din spatele şuruburilor. Sună. O dată... de două ori... îmi ţin răsuflarea. De ce?... Pereţi, uşi, nu sunt ele aici ca să imite veste antiglonţ? De trei ori... de patru ori...

Au plecat. Vor vinde buchetul de flori la colţ de stradă iar trufele de ciocolată vor sfârşi sub roţi de camion. Trist? Nu oftaţi, voi cei cu serigini permanent în buzunare. Elveţienii nu sunt pe cale de dispariţie, au anunţat la meteo.

Expir... sau nu? Cel puţin asta îmi arată geamul de la birou: o marionetă cu gâtul lung care abuzează de plămânii ei. O, dragi nefumători, ce este acesta, dacă nu actul de a respira?

   Îmi şopteşte . În apă gându-i pluteşte . Poartă o rochie albă , aproape transparentă . Eu sunt gol şi ea dansează . Pe malul oceanului .. aruncă cu apă copilăreşte în mine . Şi-mi spune : " aruncă .. :)" . Mă aplec şi îi mângâi faţa cu niţică apă . Zâmbeşte . El greşeşte . Sânu-i umezeşte . Şi ce o mai doreşte . I se observă conturul sânilor prin rochia cea udă . Sfere de tentaţii . Îmi privesc mâinile care încep să tremure . Animalul goneşte , tensiunea-mi creşte . Sensul se foieşte . Ea nu se fereşte .

   .. Urlet ! "Fugi" şi fuge . Se opreşte şi priveşte . Cum el tot o mai doreşte . Tuşesc . Oceanul începe să ardă . Dar nu mă arde . Urlu ca un animal de luptă . Nu mai ma pot controla . Eu cu mine , un demon şi-un înger . Ea plânge şi nu înţelege . El se repede s-o .. vio .. nu înţelege . Mă strigă pe nume . Canibalul naibii ! Fulgere şi bile de foc . Întrerup puţin al lui noroc . Mă ridic şi sper . Gonesc şi eu spre el . Demonul ei cel fidel . Mă aruncă pe jos .. dintr-o singură suflare . Chiar nu mai pot .. o iubesc , el o doreşte . O gheară îi mătură faţa Ei cea albă . O pune la pământ şi o umileşte . El nu o doreşte , doar o foloseşte .. :(

   Mă strigă . Amândoi . Ea mă iubeşte , El mă urăşte . Mititica . Aberez . Egoistu-mi anulez . Nu mă panichez . Îl apuc de gât şi-l arunc în depărtare . O privesc şi simt că şi pe Ea o doare . Spumegă şi mă ridică . Cheia-i pică .. Răspunsuri . Cu ultimele puteri îl arunc în mare . Îi ordon să ia cheia şi să dispară . Îi ordon să mă lase să mor . Să fie fericită . O privesc cum se scurge .. în nicăieri . Mă loveşte cu atâta ură încât organele-mi sunt tocăniţă . O bucată de carne .. Urină de demon se prelinge pe .. spate . Teritoriu . Şi El e prins în derizoriu . Mă calcă nestingherit . Cuvinte simple .. am iubit !

   ... am să-l salvez . Promit !

Odată întors acasă am reevaluat ceea ce am scris. Adunasem, în trei săptămâni, vreo 200 de pagini bătute la maşină. Am tăiat zdravăn. Eu făcusem poezie. Am reluat totul. A ieşit altceva. Un fel de proza. O carte întreagă de peste 80 de pagini.

Se cheamă "Îngerul cel mai scurt înspre mâine" şi nu este încă publicată. Îmi tot spun de 14 ani că-i va veni timpul. Acum chiar cred că vremea publicării ei se apropie. Fiindcă l-am cunoscut pe Îngerul aceasta acurt. În cartea aceea scrisă de mine, El însemna mântuirea. Dar înseamnă şi Iubirea, şi Pacea, şi siguranţa că mîine poate fi veşnicia care poate fi mâine. "Îngerul cel mai scurt înspre mâine" este mântuirea. Este salvarea mea din păcatele mele.

Adică o zi cu Domnul înseamnă siguranţa alteia şi alteia până dincolo de toate zilele. Înseamnă Prezenţa Sa în viaţa mea cu tot ce aduce ea: linişte definitivă, plenitudinea iubirii, dedicare fericită. Şi îngeri...

Să joci rolul unei muze pentru o seară – pentru asta eşti plătită de teatru. Să faci reverenţe pe vârful degetelor şi să dăruieşti jucăriilor de pluş Orfani Cerşitori.

Să joci rolul unei muze pentru o seară – să ne faci dependenţi de creioane şi radiere, să ne faci să refuzăm cozonaci proaspeţi comandaţi din Alpi.

Să joci rolul unei muze pentru o seară, să nu ajungă copacii pentru fabricat şerveţele, să nu ajungă piei de girafe pentru hrănit extravaganţe de minut.

Să joci rolul unei muze pentru o seară, să ne faci să îngropăm bateriile de la ceas, să aruncăm scântei din cremene pe calendare, să ne faci să colorăm colţuri de scară în verde savană.

Iar când seara se va sfârşi, să nu te lăsăm să părăseşti scena până ce fiecare nu termină de aplaudat, pe rând, o veşnicie. Ni te vom imortaliza în cenuşă, şi nu numai.

Iar de te vei simţi flatată, veşnicia se va sfârşi. Ai grijă, cenuşăreasă autohtonă, lalelele roşii nu sunt colorate pentru daltonişti.

Şi, într-un final dorit de secole, să ajungi în culisele cu pereţi mucegăiţi, unde păienjeni dresaţi îţi vor masa ridurile şi te vor împături, ca la un pseudo-SPA, în pânza lor de culoarea mierii.

Să nu aştepţi cereri de autografe, să nu crezi că te vor fotografia oameni importanţi pentru ca mai apoi să te agaţe pe pereţi între patru stinghii aurite.

Nu...

Şi vei ieşi pe străzi luminoase; luna va fi albă, văzută prin lentila ţestoasei; vei simţi povestea fiecărei pietre de pe drumul pe care vei călca. Îţi vor imprima în fiecare celulă mii de ani vorbiţi în limbi ştiute şi neştiute.

Da... Să ajungi acasă, muza noastră pentru o seară, să asculţi la gramofonul îmblânzit de coniac muzica din vremea ta. Să cânţi odată cu discul, să torni ceai pe ritm de jazz.

Spune-mi, acum, înainte să scriu "The End" sub literele astea cocoşate. Vei face ce ţi-au dictat pastilele din spatele cortinei? Vei fii păpuşa lor voodoo?...

Din nodul unei crengi s-a nascut o dragoste: Frunză. Si Frunză a venerat ziua in care s-a nascut. Ii placea cum soarele isi picta trup in vazduh in culori de sange pe care apoi le fura vantul. Si Frunză radea. Vantul ii gadila incet nervurile, scancea de placere dansand si lumea toata se bucura alaturi de Frunză.

Mai tarziu un Fluture si-a oprit zborul atingandu-l  suav pe Frunză cu aripile sale incantatoare pictate in culorile curcubeului. Si lui Frunză ii placea, primise o vizita. Admira in tacere frumusetea plina de gratie a inaripatului, ii era rusine sa vorbeasca; timpul nu ii ordonase cuvintele.

—Iti plac aripioarele mele, nui asa? Toata viata mea am primit laude pt colorile mele. Le vezi? Ele sunt rupte din Curcubeu, darul meu de la Creator care a considerat ca merit aceste minunatii. Frunză tacea. Esti  timid Frunză!

—Ce e... acela ...curcubeu? reusi Frunză sa intrebe rusinat putin.

—Înca nu l-ai văzut?

Frunză inclina din cap ca nu stia despre ce era vorba, ca  nu intelegea.

—Pai uite, curcubeul e o punte peste intreaga lume, el uneste visele oamenilor. Ori de cate ori se naste un vis, apar culorile aranjate aripile mele si invaluie toata suflarea cu minune.

Dar Frunză tot nu intelegea. El nu cunostea oamenii si visele.

—Înca nu stii, dar timpul iti va arata frumusetile toate. Iti voi lasa ca dar din partea mea pt ca imi esti simpatic praful acesta colorat care iti place atat de mult. Ramai cu bine!

Si astfel Fluture isi lua zborul. Avea de strabatut lumea, iar Frunză zâmbea. Avea acum un prieten.

Zidul care trebuia să mă apere de îngerii maliţiosi s-a prăbuşit sub muţenia ursuleţilor de pluş. Mă rotesc odată cu pământul şi zic nu nuanţelor de roşu. De ce să-mi ardă ochii când pot avea rubine? Un protest rămâne fără ecou, înfundat de îngâmfatul deşert. Mă răzbun prin tăcere, mă resemnez prin vise, mă înalţ prin aer. Sordidele clipe nu mai vin la întâlnirile cu oamenii, aşa că aceştia nu mai aşteaptă. Speră doar să descopere cineva  alte unităţi pentru timp. Cafeaua s-a îndulcit de la frig, sarea s-a cristalizat de la singurătate. Incapabilii mintali sunt mai norocoşi decât fericiţii: lor nu li se termină niciodată starea de spirit, ei nu consumă dulciuri, se răsfaţă cu apă minerală. Ce linişte e când tac uşile. Pleoapele vizoarelor se lasă încet înspre văi şi pupila nu mai e în relief, se ascunde sub roci de granit. Ca o bărcuţă ce deranjează lacul, ies în lume şi îi zâmbesc asfaltului, întrebându-l cum e să fii călcat în picioare. Las lucrurile să cadă după cum vor, nu le mai aranjez cu mâna vopsită ca pielea.

Clipesc anevoie. Încă mai cred că viaţa mea e coşmarul unui extraterestru în comă. Se zbate şi face grimase. Dezvoltă epilepsie sub perfuzii cu iluzii. O să se trezească abia la înmormântarea mea...

Zâmbeşte-mă!

Ascultă-mă!

Decalogul meu are doar două porunci. Aşa că nu te mai juca mimă în mintea mea, nu-ţi mai finaliza terminaţiile în degete şi nu-ţi mai întinde porii pe genele mele.

Împletiturile nervoase din funie tac mereu în poze. Nu amuţesc atunci când văd obiectivul; au mituit doar filmul şi acesta mă falsifică acum.

Împletiturile sunt fericite... Le-am  aruncat înspre tavan. Stau, nepioase, deasupra capetelor noastre şi aşteaptă să mă legăn în ele.

 Îmi pregătesc jucăriile, acum că nisipul e nins de ochi nerăbdători.

-Ce are de gând să facă? Recunosc vocile strâmtate şi încordate în şoapte. Ştiu cu toţii că am să mă dau în leagăn, acolo, pe scena din faţa lor, mă voi legăna uşor, ignorându-i. De altfel...nimic nu va fi schimbat...

Verific cutia metalică în care a fost uitată de gândaci o bomboană. Sau poate e un cadou... În calendarul insectelor negre, astăzi împlinesc vârsta leagănului.

Florile uscate de pe măştile lor – camuflare ieftină şi ipocrită, ochii de sticlă ce stau lipiţi cu clei galben, steluţele fosforescente prinse cu bolduri pe  zăpada artificială care îmi ţine loc de cer aşteaptă. Fac reverenţe din ochi... MĂ aşteaptă. Îmi aplec pleoapele, urc, cu ochii închişi, pe scăunelul ce ieri mă ajuta să ajung la întrerupător. Ei aşteaptă încă...

 Împletiturile sunt reci şi înlocuiesc acum colierele de pene. Aşteaptă. Ele ştiu că verific, cu genele întrepătrunse, dacă menajera a curăţat nisipul de sub leagăn.

E devreme şi sunt aşteptată. M-am trezit înadins înaintea lor ca să pregătesc decorul – intrarea va fi fost liberă. Pianul îmi va fi şoptit rugăciunile, iar lumânările îmi vor fi luminat emoţiile.

Aşteaptă...

Ochii mi-s închişi încă. Ei se întreabă dacă vor rămâne aşa. Intepretez. Le răspund zâmbind şi îmi fac avânt să mă legăn.

Aţi sosit la timp ca să stingeţi reflectoarele şi să măturaţi ţărâna.

Şi atunci zic: "o spirală?"...

 "Nu!!!!". Şi fără doar şi poate, ce fac spiralele? Lasă cerculeţe imaginare prin spaţiu ca să le poată înghiţi apoi moluşte verzi, se aplatizează şi resping lumina cu oglinzile, numai ele ştiu cum arată cercurile, respiră înfundat şi scuipă praf, rămân fără tuş când ţi-e mai mare dragul, bocăne asurzitor când adorm steluţele şi nu te lasă să dormi decât după ce repari patul.

"Şi spirala?...Spirala ce face?" Spirala face spirale, ţi se face greaţă de la crema roz care a visat azi noapte sare de lămâie. Nu degeaba se taie maioneza. Când rămân sâmburii fără coajă, nu mai iese prăjitura dulce. Zboară praf de copt peste numere încifrate, linguşitoare unelte Enstein-iene. Şi la ce bun arcuri, la ce bun perforator placid? Se vede totul prin pânza găurită. Dacă tuşeşte o albină, i se dărâmă fagurele, se năruie stupul din coji de portocală.

E greu să înţelegi o spirală. Miroase a spirt şi scuipă praf. Nu face cu ochiul când e semaforul roşu, doar când te hotărăşti să sari la trambulină. Şi... ah! Spirala nu ştie să citească. Ea doar scrie hieroglife. Îi place să simtă litere sfâşiate de unghii, gemând sub ascuţişul stiloului. Murmură sub streaşina umilită de soare. Picură în zadar... şi picurii cad încet ... încet... lin... lin... uşor... uşor. Mă spăl cu verdele crud de sub monedele vechi ce fac talerele să danseze, talere prefăcute. Spirala are mai multe volume şi trebuie să îi vorbeşti încet. Îi plac şoaptele închise în plicuri emailate. I-a declarat război tehnologiei, şi pe 4 la 13.30 mi-a promis o nectarină. Adun resturile gumei de şters. Numai ea ştie ce a înghiţit, doar ea cunoaşte foaia scrisă. Ochiul meu vede doar urme şi aşteptă înţelepciune. Schiţez în cocă o talpă de spirală şi mă gândesc la schizofrenici şi la dulcile pilule, la praful scuipat de spirale.

Trag linie. Nu mai vreau cercuri. Acum m-am îndrăgostit de sfere şi de muzica lor. Alunecă lebăda pe un cui ruginit. Se uită doar înainte, caută un pui de papuc. Sub pătura îngheţată de soare suspină cearşaful dezamăgit: nu mai scutură... mai scutură... scutură. Alung lumina din umbre şi rămâne buştean dezgolit, miez galben. M-am rătăcit în propriul dicţionar, cine îmi spune la ce literă trebuie să deschid? Beţişorul parfumat s-a oprit. A subestimat mirosul şifonierului, şi acum tace ca să-i vadă lui numărul.

 O să mă mărit cu un clovn. O să mă lase să pictez pe cer şi o să alunge căţeluşii obraznici.

Ineens kruisten onze blikken elkaar. De jonge vrouw bij de scooter, net van plan om op te stappen en mijn vriendin en ik. Ze keek kort naar ons terwijl wij ons kosjere gebak opaten in de zon en ging toen verder met het aantrekken van het strakke motorpak. Nog voor ze de integraalhelm oppakte keek ze weer en begon te lachen. Wees ons streng op de buik. Ja, je wordt er dik van en dat was aan haar niet besteed. Wat een figuur had ze. Het strakke lichtgekleurde leer tekende extra af. We waren allebei van ons stuk door zo een mooie verschijning en moesten ineens ontzettend lachen.

Toen ik op de buddyseat achter haar wees begreep ze precies wat ik bedoelde en schoot in de mooiste lach die je kunt bedenken. De lichtgroene ogen flirten ondeugend met ons allebei en ze hief haar handen ten hemel en wees op de helm. Ze had maar één helm bij zich dus geen van ons beiden mocht achterop. Traag zette ze de integraalhelm op zodat alleen haar mooie lachende ogen zichtbaar bleven. Wij ondertussen lieten merken dat we haar leuk vonden en het wel heel erg jammer was dat er geen tweede helm was.

Misschien was dat trouwens wel goed ook want geen van ons beiden zou het nagelaten hebben om achterop te stappen, de ander in vertwijfeling achter latend. Een ritje met zo'n fraaie Parisienne wilden we allebei wel. Ze startte de scooter, keek ons nog eens olijk aan en draaide met een charmante zwaai de weg op. Lachend keek ze nog even om toen ze wegreed. We zwaaiden terwijl ze ons achter liet met een blauwtje dat we voor geen goud hallen willen missen. Sinds die middag hebben scooters voor mij en mijn reisvriendin een geheel andere betekenis gekregen.

Zomaar een flirt met zomaar een mooie franse meid op een scooter midden in Le Marais in Parijs op zomaar een zonnige dag. Drie paar ogen die eventjes alle regeltjes lieten varen en ongegeneerd elkaar lieten merken dat ze die van de ander mooi vonden. Parijs in de zomer, ze geeft je het gevoel dat je weer leeft.

Alice © 2008

 S-a pus praful pe urechile mele.

Un ţânţar doborât de căldură suflă nervos, mi se aşează pe lobul urechii şi cochetează cu ideea de a-mi face o gaură cu acul său ascuţit. Mă pun pe râs în timp ce două albine aduc cercei, giuvaiere de tinichea. Întorc oglinda în cealaltă parte. Mă plictiseşte aroganţa în care s-a scufundat un munte turbat. Cad ameţitor picioruşele evantaiului pe care până ieri copiii îl venerau. Se hotărăsc acum că timpul e prea lung aşa că îşi cumpără un ventilator. Şase cuburi de gheaţă vor să se transforme în rondele de lămâie, pentru ca mai apoi să plouă cu Cinzano. Las toate uşile deschise. Nu uit că farul trebuie aprins.

E luni şi încă nu a plouat. Îmi aranjez genele pe şezlong şi văd Întârzierea că apare la orizont – privesc clespsidra – e punctuală. Oamneii uită Uitarea în sertarul cu şosete. O găsesc prăfuită, şi pe ea, cu praf făcut după reţetă. Să-mi rămână doar o umbrelă pe lume. Nu aş cuteza să mă mai gândesc ce să fac cu ea. O deschid şi zbor ca fata cu pistrui. Puncte galbene îmi vâjâie în cap. E timpul să aterizez, dar semaforul e tot pe roşu. Nu am cum să planez. Nu-mi mai rămâne decât să strâng mâna koreanului şi să închid ochii. Mă izbeşte o lumină în faţă. Ustură. Buzele mi se usucă cât ai zice electrocardiogramă. 6.1 ; 7.1 . Încerc să regăsesc pi-ul din mine. Îl îmbrac original, cu sarcasm şi indiferenţă. Îi fur acadeaua  de sub nas şi nu am remuşcări. Prea mult pentru noi. Prea puţin pentru voi. Dacă am putea să zburăm ne-ar scârbi pământul sec. Prefer să înot. Negru pe degete. Am uitat să-i zic să nu se mai joace cu tuşul din frigider. Jumătate de zi e compromisă. Va trebui să şterg cu acetonă curcubeul de pe cer.

Tocmai a fost un cutremur. Mă cutremur şi eu, doar ca să-i prelungesc amintirea. Ultima glastră îşi termină cina. Rămân în picioare ca să strâng frimiturile. Universul vomită zilnic planete ciudate. Au uitat de culori, le scot direct pe sepia. E foarte frumos să zici nu când nu e cazul. E urât să zici da când trebuie.

Bla bla-urile încep să înlocuiască tehnologia. Tastăm vieţi pe bandă şi printăm suflete strânse cu un elastic. Sap groapa celor care au inventat întreruperile. Îi injur modest, cu vorbe puţine. Noapte bună. Mă duc la poveşti cu duşul. Plănuim pe cine ucidem mâine.

Fir intins...

Oricît de aspre erau pedepsele aplicate de profesori, pionierii de la şcoala nr. 3 continuau să joace fotbal în pauză cu buretele de la tablă. Sau poate tocmai iminenţa pedepsei făcea ca jocul acesta să le umple inima de o libertate care îi făcea mai curajoşi decît beţia. Strigătele lor treceau dincolo de ferestre şi se pierdeau printre frunzele plopilor înalţi care adumbreau şcoala. Profesorii erau în celălalt capăt al şcolii, în cancelarie, şi aceste zece minute de pauză le aparţineau elevilor în întregime, făceau parte dintr-o altă lume, o lume care se ridica deasupra acestei şcoli nesuferite pe care o urau cu toţii, dar împotriva căreia nu se putea face nimic, niciodată.

Cînd, după huruitul asurzitor al soneriei electrice, profesorul P. a deschis uşa, în clasă domnea o linişte apăsătoare şi praful ridicat în urma alergăturii se aşeza peste tot străbătut de razele aurii care şfichiuiau încăperea. Buretele mototolit şi murdar, pe care unul dintre pionieri, în fugă, n-a reuşit să-l pună la loc, stătea în faţa profesorului P. şi parcă îl privea. Profesorul P. a păşit peste burete şi, apropiindu-se de catedră, a început să-şi poarte privirea prin clasă. Uitîndu-te la el, ţi se părea că omul acesta a fost lăsat pe lume pentru un singur lucru: ca să-i dezveţe pe pionieri de năravul de a mai juca fotbal cu buretele de la tablă. Faţa lui s-a aprins de mînie şi el a sîsîit victorios:

- Cei care au jucat fotbal cu buretele să iasă în faţa clasei!

Nu era cu putinţă să te ascunzi. Feţele roşii şi transpirate ale pionierilor îi trădau fără cuvinte. Aşa că cei trei făptaşi au ieşit în faţă aşteptîndu-şi pedeapsa.

Profesorul P. era un tînăr bine instruit care nu se ştie cum a ajuns să predea la şcoala nr. 3, care era o şcoală de sat. Omul acesta era foarte energic şi arăta exces de zel în toate, făcea o adevărată reformă. Ceea ce îl deosebea de ceilalţi era şi faptul că născocea pedepsele cele mai năzdrăvane. De exemplu, într-o vreme avea un pix cu un şnuruleţ de cauciuc cu care te plesnea peste urechi. Altădată putea să te înşface cu mîna lui lată de părul de la ceafă şi să te scuture pînă urlai de durere. Uneori putea, mai simplu, să-ţi tragă un picior în fund. Era, deci, imprevizibil şi trezea întotdeauna emoţii cînd trecea prin preajmă.

- Aşa! – a rostit P. frecîndu-şi mîinile – să vedem ce facem cu aceştia trei, pe care ar trebui să-i plesnesc pînă le sar ochii din cap… Dar eu vă dau o şansă – continuă el făcînd o piruetă în faţa pionierilor roşii de frică – eu vă las să vă trageţi voi cîte o palmă, aşa ca şi cum v-aş trage-o eu, şi scăpaţi…

Apoi profesorul s-a întors brusc şi s-a uitat la doi dintre vinovaţi:
- Tu şi tu! Trageţi-vă cîte o palmă! Dar să ştiţi că dacă nu daţi tare, vă plesnesc eu! Aţi înţeles?
- Da…
- Hai, Vaculovski, trage!
- Nu pot…
- Trage sau te plesnesc!
- Mai bine trageţi-mi Dumneavoastră o palmă…

Profesorul P. şi-a făcut vînt şi i-a tras lui Vakulovski o palmă la ureche încît acestuia a început să-i bîzîie tot capul şi pentru cîteva clipe i se părea că nu mai simte nimic, că pluteşte.

- Hai, acum tu! – strigă profesorul dezamăgit şi enervat.
- Nici eu nu pot… - răspunse celălalt pionier.
- Bine – sîsîi profesorul şi-i arse şi celuilalt o palmă la fel de tare.

Al treilea pionier îşi aştepta rîndul. El era mic şi gras şi atunci cînd juca copeici, dacă pierdea, începea să plîngă şi îşi cerea banii înapoi. Nu se ştie cum de a îndrăznit să joace fotbal cu buretele, pentru că era fricos şi pîrîtor.

- Hai, acum dă-le tu cîte o palmă la amîndoi, dacă vrei să scapi. Sau îi loveşti tu, sau te plesnesc eu pe tine!

Pionierul mic şi gras a trecut în faţa celor doi şi, privindu-i cu ochii lui mici şi negri, scînteietori, i-a lovit cît a putut de tare, întîi pe unul, pe urmă pe celălalt, peste obraz. Lovindu-i, grăsunul păru să sară puţin pentru a putea lovi cît mai bine.

În clasă s-a lăsat linişte. Profesorul P. i-a trimis pe toţi la loc. Dar vocea şi felul în care s-a aşezat după aceea pe scaun au lăsat să pară pentru o clipă că el însuşi s-ar fi dezgustat de cele întîmplate. Apoi, fără să spună nimic, profesorul a ridicat buretele murdar de jos şi a început să şteargă cu el tabla.

Het was nu drie jaar dat ze er werkte. 'La Belle Hortense' in de Rue Vieille-du-Temple in de Marais was eigenlijk nooit in trek geweest tot zij er was komen werken. Haar verschijning trok mannen aan, en vrouwen. De beide eigenaressen van de 'Cave Literaire et Bar Literaire' hadden altijd moeten vechten om hun zaak open te kunnen houden. Maar het was nu genoeg geweest voor Colette.

Sinds Joseph in haar leven was gekomen was het allemaal anders geworden voor Colette. Joseph was schrijver, tenminste dat zei hij. Eigenlijk was hij een eeuwige student filosofie aan de Sorbonne die het op de een of andere manier voor elkaar kreeg om af en toe colleges te kunnen volgen bij die professoren die hem interesseerden. Maar verder was hij meer een sjacheraar die zijn tijd besteedde tussen de orthodoxe joden en de gay's in Le Marais. Hij was gek op bagels, jonge vrouwen en soms op foute mannen. Colette had hem ontmoet toen hij in het winkeltje was gekomen om te zoeken naar een oude uitgave van 'Féerie pour une autre fois' van Céline. De foute schrijver interesseerde hem. Colette zag hem binnenkomen en was meteen verloren. Zijn shabby looks, korte donkere krullen en jongensachtige blik haalde alle muren om die ze in de afgelopen jaren had opgetrokken.

Charlotte, de oudere lesbische eigenaresse van La Belle Hortense had haar al jaren terug verleid. Colette had niet meer weg kunnen gaan, ze was afhankelijk geworden van de kleine Parisienne. En van de andere eigenaresse, de wereldvreemde zuid-franse Francine. Charlotte en Francine waren een vreemde combinatie. In leeftijd scheelden ze veel en de karakters liepen ver uiteen. Charlotte was altijd alert, enthousiast en dominant. Francine stil en teruggetrokken maar met een sterke innerlijke kracht. Uiterlijk was combinatie nog vreemder om te zien. De kleine Charlotte en de lange en goed geproportioneerde Francine. Als ze samen waren noemden ze elkaar Charlie en Fran en leken genoeg aan elkaar te hebben. Totdat ruim drie jaar terug Colette het winkeltje was binnen gewandeld, moe en nat geregend op een rare middag in september. Ze had een lijstje met boeken die ze voor een vriendje kwam ophalen en was blij verrast dat in het winkeltje je ook een goeie Pastis kon drinken. Aangezien ze koud van de regen was en geen haast had om naar het vriendje terug te gaan besloot ze het er van te nemen en in een hoekje zich te verliezen in een boek en een fles Pastis. Ze dacht er over om bij de jongen weg te gaan, hij interesseerde haar niet meer. De boeken heeft hij nooit gekregen.

Nadat ze een tijdje in de hoek van het winkeltje op een stoel zat met een inmiddels derde glas Pastis kwam Charlotte bij haar zitten. Ze kwamen in gesprek en Colette werd geraakt door de krachtige persoonlijkheid van Charlotte. De oudere vrouw straalde levenservaring uit en de blauwe ogen straalden op een bijzondere manier. Toen ze de volgende morgen wakker werd met Charlotte's hand tussen haar benen in het grote bed op de bovenetage wist ze dat ze niet meer weg kon gaan. De affaire met Charlotte duurde nu dus al drie jaar, Francine had het toegelaten maar wel afstand gehouden van Colette. Ze lagen elkaar niet echt. Na een tweede ontmoeting vroeg Charlotte of ze zin had om te helpen in de Bar Literaire en af en toe in de winkel. Ze wist niks van boeken en literatuur maar ze had toch ingestemd. Het was een leuke plek om te werken en langzaam maar zeker vond ze het wel prettig om het liefje van Charlotte te zijn.

Nu was dus Joseph in haar leven gekomen. Ineens herinnerde haar lichaam haar aan de behoefte aan een man en Joseph had haar versierd. Ze was dan misschien niet meer zo jong maar ze mocht er zeker zijn. Middelgroot, mooie ogen, stevige borsten en prachtig haar. Joseph wist wat voor vrouw ze was, zelf wist ze dat niet. Hij had haar geplaagd door naar een boek van Céline te vragen dat nauwelijks meer te vinden is. Ze hadden een hele tijd gezocht. Tijdens de zoektocht tussen de boeken had hij een paar keer haar aangeraakt. Een hand op haar schouder en later nog eens op haar heup. Ze had het toegestaan, Joseph was een mooie jongen uiteindelijk en ze genoot van de aandacht. In drie jaar had ze zich toch af en toe als derde wiel aan de wagen gevoeld bij Charlotte en Francine. Tussen de boeken had Joseph haar ineens in zijn armen genomen en ze hadden elkaar langdurig en heftig gekust. Het was fijn om een man tegen zich aan te voelen drukken. Hij was sterk.

En nu had ze dus ruzie gehad met Charlotte. Joseph was de afgelopen week dagelijks langs gekomen. Ze hadden vaak aan het tafeltje in de hoek gezeten met een café du lait en een espresso of een Pastis. Na een paar dagen had Joseph haar gevraagd om naar 'Les Philosophes' te gaan, schuin tegenover de winkel zodat ze alleen konden zijn zonder de ogen van Charlotte in de buurt. Ze was meegegaan. De avond en nacht er na was ze niet meer terug gekomen bij Charlotte. Joseph had haar meegenomen naar zijn apartement drie straten verder, midden in de Joodse wijk. Ze hadden uren gevreeën, ze had beseft dat ze te lang een man in haar leven gemist had. Toen ze de volgende morgen tegen elf uur de winkel binnen wandelde was Charlotte kortaf. Na een paar uur spanning hadden ze ruzie gemaakt. Charlotte vond dat ze haar in de steek had gelaten, Colette had duidelijk gemaakt dat ze geen exclusief bezit van Charlotte was. Francine had het op de achtergrond gevolgd en zoals zo vaak alleen geluisterd en gekeken, emotieloos. Colette was het zat geweest en toen de twee vrouwen naar achteren waren gegaan en de ruzie geluwd was, was ze naar buiten gestapt om na te denken.

Daar stond ze dan. Verveeld van het gedoe, twijfelend tussen de winkel met Charlotte en haar werk en Joseph. Joseph die verleidelijk was, waar ze mee wilde vrijen maar die geen zekere toekomst kon bieden. Gedachteloos keek ze naar Les Philosophes aan de overkant. Het terrasje vol met toeristen en mensen uit de buurt door elkaar. De gay's die elkaar versierden, de blonde vrouw op de hoek met de jongere donkerblonde vrouw aan het tafeltje tegenover haar. De ober die op zijn scooter aan kwam rijden om het over te nemen van zijn collega die naar huis wilde. De zon die speelde met de mensen en hun stemming. Met haar stemming. Gewoon een zomermiddag in Le Marais. Ze nam een besluit, doofde de sigaret, stak de straat over, liep langs Les Philosophes het doodlopende straatje in. Naar Joseph en een onduidelijke toekomst. La Belle Hortense verdween voor altijd uit haar leven, net zo onverwacht als het in haar leven was gekomen.

Alice © 2008

Op de brug over een rivier,

misschien in Praag,

tussen de beneden – en de bovenstad,

wordt ze geïnterviewd.

De vrouw die een meisje is gebleven,

maar met de gratie die ze van kindsbeen al had.

Sommige meisjes staan er en

blijven ergens voor staan.

Terwijl anderen maar doorgaan ...

Anderen die voor veel minder staan, blijven,

in cirkels van bewondering,

om hun monumentaal standbeeld draaien.

Rond zichzelf.

Zij raakt zichzelf aan.

De klei in haar fijne handen raakt nooit gebakken.

Ze blijft soepel, maar raakt onderweg

gekleurd in de zon

door haar lange reis

gevormd door de naaldjesregen

die op haar valt

en door het invallend licht.

Het licht dat steeds verandert.

Wat haar opvalt is

de val van het licht

op de rivier die stroomt

en de de klei

die verandert van kleur en vorm.

Ze blijft haar handen ermee bezig houden.

Het is gedurende een periode van de dag

haar voornaamst bezig houding.

De rest van de dag is ze er volledig voor anderen.

Nog zeggen ze dat ze er te veel mee bezig is.

Met zichzelf, met de klei, met de brug.

Maar ze mogen wat.

De heren en dames die de hele dag

met zichzelf bezig zijn met als alibi

hun kantoren, hun vervoer, hun sectoren,

hun terreinen en hun werkplaatsen.

Ze maken een wereld uit papier

die volkomen los staat van die uit klei en aarde.

Ze verspillen tijd en energie,

met papieren als alibi om met zichzelf bezig te zijn.

Terwijl zij zich vuil maakt met wat echt is.

Ze laat niemand haar handen, haar lippen, haar lijf vasthouden.

Tenzij als een warme muur om te schuilen.

En de klei blijft draaien.

Gevoelens worden omgezet

in beelden die allerlei vormen aannemen.

Ondertussen kijkt ze, naar de rivier

die onder de brug doorstroomt.

Ik moet het vertellen,

spreekt ze me kordaat toe

De tijden veranderen te veel

om het binnen te houden.

Alles moet op het tempo van het vloeien.

Het is de kunst jezelf vloeiend over te geven.

Je ogen gericht op de rivier.

Voelen hoe je voeten, je handen, je ogen

alsmaar die stromende rivier blijven volgen.

Je hoeft niet blind te zijn om dat te zien.

Maar je hebt niets.

Elke avond als je naar huis gaat.

Alleen armen om in te liggen,

en een veilige thuis.

En je hebt niets,

elke morgen dat je van huis vertrekt.

Alleen het vooruitzicht van de rivier.

Altijd blijft het zo.

Zijn vrouwen zo ?

Zijn mannen zo ?

Ik vraag het me af.

Het publiek dat rond haar staat,

rond de vrouw op de brug

tussen beneden - en bovenstad

verstilt zienderogen.

Het spektakel komt erg dichtbij.

Zij kijkt niet op.

Soms staan er tientallen rond haar te gapen.

Ze sluit haar ogen of zet haar zonnebril op.

Niet om de wereld niet te zien,

noch voor de zon,

maar om haar blik voor zichzelf te houden.

Sommigen schelden haar uit.

Voor hoer. Voor heilige.

Sommigen schelden zichzelf uit.

Anderen schelden elkaar uit.

Soms gaan ze op de vuist,

met elkaar, met zichzelf.

Een enkeling springt in de rivier.

Waarom zetten ze geen hekken rond haar,

oppert iemand luidop. Ze is gek ! schreeuwt er één.

Mensen komen. Mensen gaan weg. Mensen blijven.

Af en toe valt er licht op haar,

door de wolken heen.

Meestal niet.

Af en toe valt ze op,

blijft een enkeling staan.

Waarna de groep rond haar weer aanklontert.

Sommigen trekken net hele dagen uit.

Ze zetten hun schildersezel op veilige afstand van haar

en beginnen te schilderen,

de zee, de rivier, haar handen, haar borsten

beïnvloed door de Muze.

Klassen worden uiteengerukt.

Toeristische groepen raken verspreid.

Gidsen schreeuwen hen toe te komen.

Ze zwaaien als gekken

met bordjes en paraplu's.

Leraren vorderen hun groepen op.

Tevergeefs.

Kinderen kijken mee naar de rivier.

Ze verwachten niets.

Ze kijken uit in de verte.

Ze kijken ernaar uit niets te verwachten.

Ze vergeten het verwachten zo goed

dat ze het nog weten.

Anderen weten het zo goed

dat ze het vergeten zijn.

Mensen kijken naar elkaar.

Wat er bij de anderen gebeurt.

Je blijft toch niet staan hé ? Er is hier niets te zien ?

Jij ? Ach nee, ik niet !

Ze blijven staan. Het begint te regenen.

Kom, we gaan, zeggen ze. Ze draaien hun hoofd.

Elk in een andere richting. Ze blijven staan.

Ik heb een lichaam, zegt ze.

Wat doe ik ermee ?

Ze stopt af en toe

als de klei haar vraagt te rusten.

Dan gaat ze zitten

alsof ze klaar is voor het spervuur.

Op elke vraag antwoordt ze met een vraag.

En zo valt stilaan het doek.

De brug raakt leeg en ze gaat naar huis.

Wat rest, is stilte.

Het moment

dat je weet wie je wordt,

of waarheen je gaat,

wat voor jou is weggelegd,

of net niet (meer),

vooral wat er nog ligt,

het licht,

Het moment

dat je voelt dat het goed is,

armen die er voor jou alleen zijn,

waar je in kan rusten, net warm genoeg, en uit kan ontsnappen

handen die je kunnen loslaten, en passen in de jouwe,

iemand als een reddingsboei,

die niet in de weg ligt bij het zwemmen,

waar je rivier je ook voert, of in welke open zee je ook bent.

Het moment

dat je ziet wat er is,

wat er zou kunnen zijn,

dat je voelt wat wordt,

en niet langer opgaat in geweest zijn,

zou kunnen zijn en had moeten of was het maar zo,

de verzuring van het steeds omhoog willen of moeten

en amper nog kunnen,

in het rood staan al heel je leven, een te zwaar beladen rugzak,

de duizeligheid van vallen in luchtzakken

en de ontgoocheling, de teleurstelling aan de top,

geen inzicht, alleen wat uitzicht met mist,

mogelijks al verhinderd door een reclamebord

voor een verzekering tegen vertragingen bij afdaling,

of tegen melancholie

Dat moment is

het afscheid van dat alles,

de ontdekking van je weg,

zonder ommewegen,

hoewel nooit rechtdoor,

Dat moment is

het afscheid van mensen,

die je uitlachen als je spreekt van vriendschap,

van stilte behalve bij een goed gesprek onder vier ogen,

met kleren aan,

of die je innigste wens een stommiteit vinden, zondermeer,

Dat moment

komt er een weg,

met anderen die dat moment al beleefd hebben of willen,

of blijven beleven, en ze respecteren,

jouw innigste wens,

en de verlichting van het moment,

Dat moment is jouw moment,

geniet ervan en lach het niet uit

Eén van de zaken waar veel mensen als ik mee worstelen is het zelfbeeld en dat geldt natuurlijk ook voor mij. Immers, een groot deel van mijn leven heb ik als jongen en man geleefd. Inmiddels is dat al een tijd anders. Leven als man terwijl je het niet bent heeft iets surrealistisch. Net zoals het voor sommigen die mij langer kennen surrealistisch is me nu als vrouw te zien.

Mijn zelfbeeld wordt voor een belangrijk deel bepaald door hoe ik me op een bepaald moment voel. Als ik relaxed ben zit het wel goed. Zelfvertrouwen te over in die gevoelstoestand. Het kost me verbazingwekkend weinig moeite om gewoon mezelf te zijn. De kans dat iemand me meneer noemt of me twijfelachtig aan kijkt is erg klein tegenwoordig. Er is een soort basis identiteit waarop ik blijkbaar kan terugvallen en die identiteit is vrouwelijk. Voel ik me daarentegen niet prettig dan besteed ik al snel minder aandacht aan mijn uiterlijk. Meer casual / slordig gekleed, geen make up of hoogstens lipstick. Toch wordt ik ook dan niet meer verkeerd 'gelabled' door onbekenden. In die zin ben ik dus wel tevreden over mijn uiterlijk en dat steunt mijn zelfbeeld. Ik heb wat dat betreft geluk denk ik. Zo ben ik niet al te groot en zijn mijn trekken niet mannelijk (meer). De hormoontjes hebben overtuigend hun werk gedaan.

Maar zelfbeeld is meer. Er is een mentaal zelfbeeld dat niet zozeer met uiterlijk te maken heeft maar veel eerder met innerlijk en gedrag. Met hoe mensen me ervaren in plaats van wat hun ogen hun vertellen. Bijzonder genoeg merk ik daar de laatste maanden een verschuiving op. Vrouwen zien me als een vrij zachtaardige maar zelfverzekerde vrouw van middelbare leeftijd waarmee je een gesprek kunt hebben. Soms kom ik een vrouw tegen die me zelfs leuk lijkt te vinden. Mannen voelen zich niet meer bedreigd door wie ik ben. Dat is weleens anders geweest. In het begin van mijn transitie kwam ik nog weleens mannen tegen die geschokt waren door mijn verschijning als 'voormalige man' die toch wel vrij vrouwelijk is. Wat er in de psyche van die mannen gebeurde weet ik natuurlijk niet maar ik vermoedt dat het op zijn minst bevreemdend is dat iemand lichamelijk veranderd op een punt dat voor mannen toch nogal gevoelig ligt. Dat levert een confrontatie op die weleens lastig kan zijn. Gelukkig zijn de meeste geschokte reacties van mannen inmiddels ook verleden tijd. Dat zal vooral liggen aan mijn gedrag denk ik dan maar. De mannelijke kantjes zijn er zo langzamerhand wel afgesleten en dus spreken zij en ik niet langer dezelfde taal.

De beste bevestigingen van mijn zelfbeeld zijn de reacties van anderen op mij als ze me niet of net kennen. Een gesprek met een boeiende vrouw die me na een tijdje zegt dat ik mooi ben en dat letterlijk bedoeld. De jongen in de supermarkt die me na rent 'mevrouw, mevrouw u hebt uw sleutels laten vallen' roepend. De mannen vanmorgen, toen ik bij een vriendin weg ging en in de ochtendvroegte naar buiten stapte, die  me vrolijk goedemorgen wensten en waarvan er eentje een knipoogje naar me gooide. Het is eigenlijk het alledaagse dat me bevestigd in mijn zelfbeeld van vrouw op middelbare leeftijd die er best wel aardig uit schijnt te zien. Het is een mooie maar ook rare ervaring omdat het precies die ervaringen zijn die in mijn leven er niet waren. Goed ik ben niet de jongste meer en zeker niet een schoonheid of zo. Maar blijkbaar wordt ik gezien en blijkbaar is dat niet al te vervelend, zowel voor mannen als vrouwen.

En als dan één van mijn kinderen bij me is en we plezier maken dan wil het zomaar voorkomen dat mensen me toch echt als een moeder met zoon of dochter zien. Ondanks de kwetsbaarheid van die observatie is dat een signaal dat me, meestal heimelijk, veel plezier doet. Goed ik ben dan biologisch wel een vader maar mentaal zeker niet. Ik weet dat ook die gevoelens veranderd zijn en blijkbaar is dat zichtbaar voor buitenstaanders.

Ben ik nu tevreden met mijn zelfbeeld? Is het een mooi zelfbeeld? Als ik heel eerlijk ben zal ik zeker niet klagen. Goed, er kan uiterlijk altijd iets beter en mooier. Tsja welke vrouw heeft dat nu niet? Maar naarmate ik me vaker goed voel en soms zelfs gelukkig wordt me duidelijker dat ik best blij mág zijn met de mens die ik nu ben. Ondanks een groot deel van mijn leven dat als verloren voelt. De komende dagen ben ik in Parijs te vinden. Vooral flanerend en plezier makend. Een dame die misschien niet meer zo jong is maar die eindelijk begint te leven. Kijk ik naar de foto boven dit stukje, gisteren genomen in de prachtige Harense Hortus, dan zie ik mezelf en ben ik blij.

Alice © 2008

"Stii... nici nu cred că vreau foarte mult să fiu cu picioarele pe pământ."

...

"Exact asta e, ..., când iubeşti pe cineva e ca şi cum tot timpul ai fi ameţit de acel cineva. Om sau animal, sau ce vrei tu să iubeşti. Ce s-a întâmplat să iubeşti, pentru că de fapt lucrurile astea se întâmplă cum vor, şi când vor ele, altfel ar fi atât de simplu, şi atunci când se întâmplă cu adevărat nu mai e nimic de făcut."

...

"Nu-ţi fie frică de ridicol; dacă simţi ce spui, dacă te pui pe tine curat în cuvinte, n-ai cum să fii ridicol. Fă-l pe cel de lângă tine să simtă ce simţi - dinăuntrul lui. Din afară poţi convinge, şi poţi înţelege lucrurile, dar fără să le simţi. Lucrurile pe care nu le simţi se uită, sau te poţi obişnui până la urmă cu ele, ceea ce e şi mai rău. Ce pleacă din tine nu se poate uita, şi nu te înşeală, şi atunci nu se poate întoarce niciodată împotriva ta; dar pentru asta trebuie să fii foarte curat cu tine, şi asta iar e greu. Ca un zbor cu motorul defect"

...

   Am aprins o făclie , visând a mea utopie . Bolnav de miopie . Orice aş scrie . Roboţel cu două taste . Eu ? Scriu perfect şi mă doare capul . Cuvinte răutăcioase : " resemnare , revoluţie , realitate " . Jonglând rime pline de banalitate . Fumate , ratate , rău famate .

   Simplu , ritmat şi basta . N-are sens să scriu "năpasta" . Prăpastie , non-sens . Idolatrizez . Întrebare şi credinţă . Născocind a mea fiinţă . Sună fain şi asta place . Naratorul tace şi face . Cutiuţă de banal . Cuvinte curioase : " clepsidră , claustrofobie , cacao " .

   Creionaşul pe hârtie . Aripi , mare , materie . Insula-i pustie . Verbe , adjective şi paste . Sentimente , culori şi negru . Revoluţie , reproducere , resemnare . Staţionare , vulnerabil , iubire , pamflet . Defect . Imoral arhitect .